Carmen Bunaciu, bronz în 1982 la Guayaquil, își sărbătotește azi ziua de naștere. Ocazie de a povesti momente dragi, dar și inedite ale carierei și de a-și reafirma dragostea pentru apă
La capătul holului îngust, după câțiva pași pe parchetul imaculat, ochii se lipesc de un panou pe care se împletesc zeci de medalii și panglicile lor colorate. Undeva, mai sus, este cea mai prețioasă, bronzul mondial din 1982, cucerit la 200 metri spate la capătul unor peripeții demne măcar de un scurtmetraj.
În stânga, încă o zonă, un raft cu trofee, diplome, alături alte câteva coșuri cu medalii care când sunt răscolite au clinchet de clopoței.
Carmen e reținută, modestă, deschide mai greu sipetul memoriei, dar când o face apar de acolo momente și întâmplări care definesc nu doar o carieră, ci viața întreagă. Povestite când cu umor, când cu un suspin înghițit în tăcere, o descriu pe cea care a făcut să se vorbească mai mult de înotul românesc în anii ’70-’80.
– Carmen, care e prima ta amintire legată de apă?
– Prima amintire legată de apă cred că e de pe când aveam câțiva anișori și am fost pe litoral, cu părinții și fratele meu mai mare. Existau pe atunci faimoasele fotografii în costume de marinar, cu toții lângă o bărcuță, apărem extrem de veseli și foarte bronzați. În apă, deși eram la stadiul de colac, mi-aduc aminte de minunata senzație pe care o simțeam legănată fiind de valuri și scăldată în razele soarelui.
– Ți-a fost ușor să înveți să înoți?
– Am început înotul la Sibiu, cu profesorul Nicolae Dembitschi, mi-a fost destul de ușor, mi se părea ceva special să fac sport. Un pic mai greu mi-era când trebuia să plec spre antrenament și în curtea blocului toți copiii erau adunați la joacă, veseli și relaxați. Cred că a contat enorm sprijinul părinților, care m-au susținut și motivat, uneori și cu o ciocolată sau cu păpușica mult dorită.
– Când ai știut că ți-ai dori să faci asta mereu?
– La un moment dat, pe la 12 ani, am fost convocată într-un cantonament luuuung, de 3 luni, la Mamaia. Acolo am întâlnit-o pentru prima oară pe antrenoarea Cristina Șopterian, dimineața mergeam la cursuri în Constanța, după masa la antrenament. Nu a fost ușor, dar mi-a placut foarte mult, era prima mea participare la o acțiune a lotului și mă străduiam din răsputeri, să mă antrenez cât mai bine, să învăț lucruri noi ca să progresez.
Diplomă la Cupa Speranțelor
– Ce i-ai spune unui copil căruia îi este frică de apă pentru a o învinge sau unui adult?
– Primul lucru pe care li-l spun copiilor atunci când intră prima oară în apă este că apa este prietena noastră. Eu sunt o timidă în general, dar îmi place să vorbesc cu oamenii, să le spun să încerce să fie mai relaxați, să nu se mai crispeze, să fie cât mai liberi, cât mai puțin încorsetați în relația cu apa.
– Îți mai amintești primul concurs?
– Da, a fost la Ploiești în 1969, aveam opt ani. Era la finalul lunii decembrie, abia începusem să învăț să înot de un an și am mers la acest concurs, Cupa Speranțelor olimpice. Au venit toți cei din familie acolo, în tribună. Am concurat într-o serie mai slabă cred și n-am știut ce loc am luat, iar când s-a terminat au anunțat să vină la premiere Georgescu Mihaela, Huniagy Judith și Carmen Bunaciu. Am o poză de atunci, în bocanci eram, în trening, ciufulită. Doamne, ce fericită am fost! Cred că ne-au dat doar diplome. Primul concurs și prima clasare pe podium la 50 m bras.
– Dar prima dată când ai fost la un concurs internațional?
– Am avut un concurs în Bulgaria, dar nu mai știu cum a fost, ce am făcut, știu că eram toți înnebuniți să venim cu parfumurile acelea de trandafir. Eram copil, cred că aveam zece-unsprezece ani.
Medalie prețioasă cu peripeții
– Făcând un salt și ajungând la medalia mondială de bronz la seniori de la Guayaquil, cea mai importantă din cariera ta. Are în spate o poveste plină de peripeții.
– Trebuia să pornim la aceste Mondiale prin Madrid, stăteam acolo peste noapte și apoi plecam mai departe. Eram la aeroport cu bagajele și apare o asistentă medicală: <Bunaciu și Șopterian?>. <Da, noi suntem>. <Adeverința că ați făcut vaccinul de febră galbenă?> <Păi, n-am făcut>. <Atunci nu plecați!>. Și ne-au întors de la aeroport, ne-am mai antrenat o săptămână acasă, am făcut vaccinul și apoi am pornit acolo. Am ajuns după ce ne-am oprit la Madrid la Ambasada României, cred că era acolo un bazin de 10 metri, unde am înotat.
– Când ați ajuns?
– Am ajuns duminică seara la Guayaquil, după ședința tehnică, de aceea am fost repartizată în prima serie pe culoar de margine și la 100, și la 200. Prima a fost a doua zi și a fost așa și așa pentru că nu eram obișnuită cu fusul orar și 200 a fost în ultima zi, acesta a fost norocul pentru că am avut timp să ne acomodăm, era umiditate foarte mare, eram departe de casă, numai noi două. La 200 am reușit și am suit pe podium, am sosit a treia într-o cursă în care s-a făcut record mondial.
– Ce se simte pe podium la o competiție atât de importantă, când se împlinește un vis?
– Exact îmi aduc aminte că atunci am și declarat la conferință, înainte să pornim spre podium, că simt în sfârșit că s-a împlinit un vis. Eram departe de țară, repede am fugit să dau telefon acasă, știam că ai meu erau cu sufletul la gură, dar nimeni nu răspundea (râde). Ei erau la Sibiu, spuneau că ascultau la radio și era dimineață când au anunțat, ce s-au luat în brațe și ce s-au pupat! Acum ar fi fost un live pe Facebook sau pe WhattsApp instant cu inimioare.
Prințul premia din tribună
– De-a lungul anilor ai văzut tot felul de bazine, sunt unele care ți-au plăcut mai mult?
– Mi-a plăcut foarte mult bazinul de la Los Angeles. În afară de acea atmosferă a spectatorilor, care strigau România, thank you for coming, Welcome. A fost foarte frumos bazinul de concurs. Mie îmi place foarte mult să înot la soare și acolo am avut soare din belșug, în California. Mi-a plăcut complexul la Monaco, a fost cu totul deosebit, chiar în 1985, ne-a premiat familia regală. A fost interesant că podiumul era pus chiar lângă tribună, ca să ne pună ei medaliile fără să coboare. N-au coborât ei de acolo. Era un turneu foarte frumos în Cehoslovacia, de acolo veneam cu vaze de cristal de Bohemia.
– Aveai o rutină?
– Da, o anumită încălzire, atâtea rotări cu dreptul, atâtea cu stângul, aveam un set de exerciții și ca să mă concentrez, și ca să mă liniștesc de emoții. Erau atunci walkman-uri cu căști și ascultam muzică, pop, rock.
– Ce-ți atrage atenția la un copil în prima fază și ți-ar putea da un indiciu că ar putea să aibă o carieră în acest sport?
– Felul în care plutește. La prima lecție, atunci când intram îi puneam să sufle în apă și să se țină de margine. Am mai observat o chestie, cei care învață repede să înoate au progresat mai puțin decât cei cărora le-a fost mai greu să învețe.
– Mulți ani ai comentat la Eurosport înot, cum te pregăteai pentru fiecare transmisie și dacă mai ții minte cum a fost prima transmisie?
– Da, vreo 15-16 ani. Prima transmisie au fost Campionatele Europene în bazin scurt în 1998, Sheffield, și eram cu Ștefan Alecsiu. Ne-a așezat Doina Stănescu pe amândoi și Alex Gheorghiaș m-a învățat să-mi fac în Excel o bază de date, eu le aveam pe foi. Era frumos, mi-era dor de atmosfera marilor concursuri.
– Ai comentat performanțe memorabile, e vreuna care ți-a rămas în minte?
– Da, anii de glorie ai înotului românesc, 2000-2005, cu Diana Mocanu, Beatrice Câșlaru, Camelia Potec, Răzvan Florea. Au fost ani foarte foarte buni, cu multe medalii. Apoi strălucitorul Michael Phelps!
Naber, preferatul
– Între el și Ian Thorpe, pe cine alegi?
– Michael Phelps! Era extraordinar de bine pregătit pe multe probe. Thorpe mergea doar pe liber. Phelps a contribuit din plin la ștafetă, era foarte tehnic, starturi, întoarceri magistrale, rapide, apoi mergea mult pe sub apă fără să încetinească. Are o constițuie deosebită, corpul foarte lung, brațe lungi, e puternic, musculos fără să fie globulos și foarte mobil.
– În timp e vreun sportiv pe care să-l fi admirat?
– (zâmbește) John Naber mi-a plăcut. Eu atunci treceam de la concursurile naționale spre cele internaționale și mi se părea extraordinar, cât de detașat era, saluta, îl vedeam la televizor atunci, ne trezeam noaptea și ne uitam. Era și la procedeul spate. Apoi am fost în cantonament la Long Beach în 1978, nu mai înota John. Aveam mereu probleme cu întoarcerea, nu era cea de acum, ci cea clasică, trebuia să pui mâna, să te rostogolești, iar până îmi rostogoleam eu picioarele dura ceva… Acolo am învățat întoarcerea John Naber, rămâneai cu capul afară și te întorceai ca pe o farfurie. Era mult mai simplu.
– Cum vezi înotul românesc de acum?
– E pe un trend ascendent, avem rezultate bune și la Campionatele Europene de juniori, nu doar David Popovici, care a strălucit cu medaliile și cu recordurile de acolo, dar au fost mulți sportivi care au reușit să se califice în finale și să obțină cei mai buni timpi. Sigur, evoluția lui David a fost senzațională, el practic se pregătea anul acesta pentru CE de juniori. Când a fost la întrecerile de seniori și-a făcut și baremul pentru Jocurile Olimpice, 48,30, și de acolo a perseverat, s-a antrenat și a făcut un salt de excepție, să ajungi la 47,30, o secundă în câteva luni e extraordinar. Meritul lui Robert nu poate fi diminuat pentru că el a ieșit campion european de seniori, ceea ce noi nu am avut.
– La bazin de câte ori mergi acum?
– De două-trei ori pe săptămână merg să înot, la “Lia Manoliu”, că e soare și aer, mai înot și pe la IDM, și pe la World Class.
– Ce pasiuni mai ai ?
– Colorez, am mai tricotat pentru nepoți. Muzică, merg la concerte, rock.
– Ai favoriți?
– Din garda veche, am fost la Bon Jovi, Eric Clapton, Leonard Cohen, vai, ce mi-a plăcut! Preferații mei erau Mike and the Mechanics, apoi era unul de la SuperTramp, a venit aici, m-a ajutat Andrei Partoș, îi văzusem în 1978 când am fost în America. z
O întâmplare amuzantă…
– La Mondialul din Ecuador, era gălăgie, se încuraja din tribune, eu o aveam doar pe Cristina, îi auzeam mereu vocea, parcă era un laser care ajungea la mine. Era un gard, iar ea era cocoțată acolo cu cronometru, se uita la tabelă, avea și caietul de antrenament, când s-a terminat cursa a lovit un polițist cu caietul, de fericire (râde).
…și una cu emoții
– La Universiada din 1981 printre cronometrori erau și dintre antrenorii noștri. Nu mai știu cum legasem șiretul de la trening că nu mai puteam să-l desfac și era Doina Sava, a venit și m-a ajutat, era blocat. Un amărât de bumbac, îl pusesem pe sub treningul cu România ca să păstrez căldura, până la urmă am reușit, nu am înotat cu pantaloni lungi, dar a fost cu emoții (râde).
Regretul e mai mic
Carmen s-a clasat la Jocurile Olimpice pe locul 4 la 100 m și 200 m spate la Moscova 1980 și la 100 m spate la Los Angeles 1984.
„La Moscova a fost ultima ediție la care au participat câte trei sportivi din fiecare țară. M-au bătut trei nemțoaice, și am venit a patra și la 100, și la 200. Apoi am scăpat de ele la Los Angeles, dar n-a fost să fie. Cred eu că n-a fost să fie, n-am reușit la Jocurile Olimpice”, spunea ea.
„A fost marele regret, acum e mai mic pentru că mi-am dat seama după un timp că totuși locul patru în lume nu e chiar atât de la îndemână”.
Bazinul copilăriei
„Am fost la mare la un concurs, m-am oprit la Sibiu, la Baia Neptun, am cerut voie să intru, să văd bazinul”, povestește Carmen un episod din vara aceasta. „Nu pot să trec prin Sibiu fără să-l văd sau să nu-l sun pe antrenorul meu, Nicolae Dembitschi, care face 80 de ani anul acesta. După ce au sunat, am obținut permisiunea să intru”.
„Am făcut o poză lângă scara pe care am intrat prima oară în bazin. Are 20 de metri și două rânduri de trepte, un leu, curgea apă din gura lui. Aceea a fost prima lecție, să intrăm pe trepte și antrenorul ne aștepta în apă să sărim, iar mama era la balcon, avea emoții”, completează ea istoria.
„Așa cum fără apă nu ar exista viață pe Pământ, tot așa cred că și mie mi-ar fi foarte greu să mă simt bine fără să mă mișc în apă mai mult de câteva zile. E mediul în care mă relaxez și mă refac mai rapid, după zile mai grele, după drumuri mai lungi sau când vreau să găsesc o rezolvare unor dileme”- Carmen Bunaciu
„Mi-a plăcut foarte mult un tricou văzut mai demult: “INSTANT SWIMMER, JUST ADD WATER”, cam așa sunt eu și acum”- Carmen Bunaciu
CV Carmen Bunaciu
S-a născut pe 15 septembrie 1961 la Sibiu
Cluburi: CSS Sibiu 1968-1974, Dinamo București 1974-1986
Campionate Mondiale: Guayaquil 1982 – bronz 200 m spate
Campionate Europene: Jonkoping 1977 – bronz 200 m spate, Split 1981 – bronz 100 m spate, Roma 1983 – bronz 100 m spate
Universiade: Ciudad de Mexico 1979 – aur 100 m spate, 200 m spate, București 1981 – aur 100 m spate, 200 m spate, argint 4×100 m mixt, bronz 100 m fluture, Edmonton 1983 – argint 100 m spate, 200 m spate, Kobe 1985 – aur 100 m spate, bronz 200 m spate
Articol de Luminița Paul – Publicat miercuri, 15 septembrie 2021 13:55 / Actualizat miercuri, 15 septembrie 2021 17:46
