Pe parcursul a 700 de ani romanii au construit mai mult de 88.000 de kilometri de drumuri prin toată Europa. Drumurile asigurau circulaţia rapidă a bunurilor, trupelor şi cel mai important, a informaţiei prin întreg Imperiul Roman.
Primul şi cel mai cunoscut drum roman a fost Via Appia. Construit în anul 312 Î.Hr., făcea legătura între Roma şi portul Brindisi şi se întindea pe 560 de kilometri. Din acel moment drumurile şi-au făcut apariţia constant în oraşele capturate, realizând astfel legătura între noile cuceriri şi capitală. Apariţia acestor drumuri a facilitat răspunsul armat în cazurile unor ameninţări chiar şi în cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului.
Din moment ce construcţia lor a fost făcută ţinând cont în primul rând de viteza de deplasare, cele mai multe dintre ele urmau un traseu extrem de drept. Pentru a putea menţine calea cât mai dreaptă, au fost construite poduri şi tuneluri. În situaţiile cele mai extreme s-a optat pentru devierea forţată a drumului prin executarea unor viraje bruşte.
Pentru a construi un drum cât mai drept se folosea un instrument numit groma. Acesta era format din două bucăţi de lemn bătute în cuie, în aşa fel încât formau o cruce pătrată. Fiecare bucată de lemn avea greutăţi de plumb ataşate la capete. Când o greutate de plumb de pe o bucată se alinia cu cea din faţa sa, se ştia că drumul este drept.
Chiar dacă erau utilizate materialele cele mai la îndemână, de fiecare dată drumurile erau construite pe mai multe straturi pentru durabilitate şi pentru a le face cât mai plate cu putinţă. Primul pas îl reprezenta săpatul unui şanţ adânc de câţiva zeci de centrimetri; apoi se trecea la ridicarea unor ziduri mici de sprijin pe fiecare parte a traseului stabilit. Partea inferioară a drumului era realizată în mod obişnuit din pământ tasat şi mortar sau nisip amestecat cu pietriş. Următorul strat era format din pietre sparte sau pietriş cimentat cu mortar. Ultimul strat, cel de la suprafaţă, era construit folosind pietre mari, minereu de fier sau lavă vulcanică întărită.
După ce toate straturile erau aşezate, majoritatea drumurilor erau echipate cu şanţuri pentru a asigura evacuarea uşoară a apei. În unele locuri ploioase fuseseră amplasate diguri pentru a preveni inundaţiile.
Pentru a veni în ajutorul călătorilor, pe toate drumurile erau amplasaţi piloni de piatră ce ofereau o gamă variată de informaţii. Pe ei erau trecute distanţele până la cel mai apropiat oraş roman, anul în care a fost construit şi cine a realizat cea mai recentă reparaţie, precum şi cele mai bune locuri în care puteai opri.
De-a lungul fiecărui drum erau amplasate posturi pentru schimbarea cailor sau măgarilor obosiţi. Aceste posturi constau în grajduri administrate de stat unde călătorii guvernamentali îşi puteau schimba animalele obosite pe unele odihnite şi bine hrănite. Cei mai importanţi utilizatori ai acestui sistem erau curierii imperiali ce se ocupau cu strângerea taxelor şi transmiterea mesajelor. Pentru ei, viteza de mişcare erau un lucru necesar. Ca şi autostrăzile moderne, nu toate drumurile romane erau gratuite. De multe ori trupele aşteptau să perceapă taxe sau impozite asupra mărfurilor transportate, mai ales în apropierea podurilor sau frontierelor provinciale.
Pe toată lungimea acestor drumuri se mai întâlneau numeroase monumente şi morminte. De exemplu, de-a lungul drumului Via Appia se găsesc Templul lui Hercule, biserica Quo Vadis, dar şi mormântul Ceciliei Metalla, soţia unuia dintre generalii lui Iulius Cezar. Cavoul ei arată aproape ca o fortăreaţă. Printre alte morminte nobile putem enumera cele ale lui Marcus Servilius, Seneca (filosof roman) şi chiar al unui împărat, Gallienus.
Pentru combaterea tâlharilor, pe cele mai multe drumuri erau întâlnite detaşamente speciale ale trupelor imperiale. Acestea asigurau paza tuturor drumurilor, fie ele cu trafic intens sau nu, ghidau călătorii, transmiteau mesaje, erau atenţi după sclavii fugari şi colectau unele taxe.
Cu ajutorul drumurilor, romanii au putut realiza hărţi detaliate ale imperiului. Pe baza tabelului Peutinger (o copie din secolul al XII-lea a unei hărţi romane din secolul al XIV-lea) s-a aflat că romanii foloseau hărţi detaliate ce cuprindeau întregul imperiu. Oraşele erau ilustrate prin schiţe ale unor case, erau incluse locaţiile farurilor, podurilor, hanurilor şi cele mai importante drumuri ale imperiului. Harta mai arăta distanţele dintre diferite oraşe şi repere.
Datorită designului ingenios şi construcţiei atente, drumurile romane au rămas neegalate până recent, în secolul al XIX-lea. Drumuri precum Via Appia şi Via Dominitiana au rămas trecute în istorie pentru durabilitatea lor. Multe dintre ele au fost folosite ca artere importante până recent. Unele încă mai transportă maşini şi biciclete sau fac legătură cu autostrăzile. De asemenea, moştenirea romană poate fi văzută în zecile de poduri vechi, tuneluri şi apeducte folosite şi în ziua de astăzi.