Grozav mi-ar fi placut sa am si eu darul de a povesti.

M-am nascut in satul Malu, la marginea Onestilor, la 12 noiembrie 1961. Parintii mei, Stefania si Gheorghe Comeeci, erau si ei tot de acolo, cum erau si bunicii in casa carora am vazut lumina zilei. O casa obisnuita taraneasca cu prispa inalta pe care vita de vie tesea vara umbrar racoros si inmiresmat.

M-am nascut ca tot omul, in cel mai normal mod posibil. Nu au fost nici stele cazatoare, nici soarele n-a stralucit mai tare ca de obicei si nici nu s-au ingramadit ursitoarele sa imi prevesteasca marea cu sarea. Stiu doar atat, ca bunica mea , mamaia cum ii spuneam eu , a imbratisat-o pe mama, a sarutat-o si i-a spus ca neamul lor s-a imbogatit cu o gospodina , o moldoveanca vrednica. Tatal si bunicul meu au ciocnit un pahar ca intre barbate si toata lumea s-a bucurat ca nu m-am nascut a doua zi, ca era 13. Poate ca tocmai asta a fost marele meu noroc.

Prima intamplare notabila din copilaria mea m-a gasit dormind. Aveam doar cateva luni cand o ploaie zdravana de primavera, cu grindina , tunete si fulgere l-a facut pe bunicu’ sa se intrebe deodata ce o fi cu mine. Mamaia a spus ca dorm dusa in patul din camera mea, dar el – dintr-o pornire inexplicabila – a venit in camera, m-a luat din pat infasata cume ram si se pregatea sa ma duca alaturi unde era mai cald. La cateva secunde dupa ce m-a luat in brate, tavanul s-a prabusit pur si simplu deasupra patului unde dormisem pana atunci.  Va inchipuiti ce spaima au tras mama si bunica, dar si ce fericit a fost bunicul !

De atunci imi spune ca mi-a salvata viata si ii datorez tot ce am realizat de atunci incolo. Asa e, bunicule!

Iti multumesc si te sarut cu dragoste.

Copilaria mea a fost tare scurta si s-a rezumat la cei 5 ani petrecuti la bunici la Malu, in aer curat si ograda plina cu pruni,meri , peri, nuci. Sub dudul negru sau pe prund stateau la taifas batranele satului in ceasul inserarii. Aveam un adevarat cult pentru pomi, dar nu sa ii ingrijesc, ci sa ma catar in ei. Mergeam la furat de cirese, de prune si mere. Nucul devenise sediul meu prefer , in timpul verii, stand mai mult cocotata in varful lui, spre disperarea bunicii care ma ademenea cu bunatati sa cobor din copac. Imi aduc aminte de unul din prietenii mei de joaca, vazandu-ma intr-o zi dis-de-dimineata in varful nucului, a strigat la mine “Hei, Nadio, nu vrei sa-ti arunc vreo cateva crengute sa-ti faci acolo un cuib?”

I-am aruncat in cap cu o nuca verde si l-am nimerit perfect, asa ca n-a lipsit mult sa urce dupa mine. Spre norocul meu, a aparut bunica care m-a scos de la stramtoare, alungandu-I cu matura!

Aveam 5 ani cand ne-am mutat la bloc, la Onesti. Nu prea stiam eu cum vine cu blocurile, nu stiam ce e ala oras si cum stau casele una peste alta, dar nu am regretat viata la tara prea mult, doar vreo o zi –doua, atat cat mi-a luat sa ma imprietenesc cu copiii de acolo. Primisem apartament pe str Oituz nr.13, iar mama si tata erau asa de bucurosi ca m-am bucurat si eu. Intrasem intr-o lume absolut noua pentru mine, dar m-am adaptat uimitor de repede si asta pentru ca… Dar mai intai trebuie sa deschid o paranteza. Tata si-a dorit, ca orice tata, un baiat zdravan care sa poarte mai departe numele sau. Mama insa, ca orice mama, tanjea in taina dupa o fetita pe care sa o invete gospodaria si cochetaria feminina. A fost sa fiu fata si sa cresc ca un baiat. De fapt, ma jucam numai si numai cu baieti. Ba chiar eram in fruntea lor si faceam tot ce puteam sa ii las cu gurile cascate. Asa am inghitit in fata chipurilor lor uluite o moneda de 25 bani si alta de 15 bani, in loc de Mentosan. Ma intreb si astazi cum de nu am patit nimic, dar de atunci baietii m-au respectat si m-au tratat ca pe una de-a lor.

Eram pusa pe sotii starnind hazul tuturor.  Rivalul meu la pozitia de lider era un baietel blond, tafnos, curajos nevoie mare. Intr-o seara prindeam carabusi si ce mi-a trecut prin cap ? I-am spus ca nu are curaj sa tina un carabus viu pe buza de jos cu gura deschisa. N-a stat pe ganduri, mi-a spus de fata cu toti sa ii pun un carabus pe buza. Cee ace am si facut, dar cand toti credeau ca el a invins, eu i-am tras un pumn sub Barbie , strivind carabusul intre buzele lui. El s-a speriat asa tare ca a rupt-o la fuga si baietii m-au numit liderul lor! Cu toate astea eram o fetita timida si ma jucam pe ascuns cu o papusa.

Eram o fata “ tare frumusica” , cum spunea mama care se straduia sa ma pastreze cat mai curata si mai prezentabila. Imi punea funde mari in par, dupa cum era mod ape atunci ,  ma schimba zilnic de rochite. Mie imi placea cel mai mult o fusta nu prea aratoasa, dar suficient de lejera sa imi permita sa urc in toti copacii si pe toate gardurile. Cel mai adesea ma cataram pe batatorul de covoare din spatele blocului. Alteori ma suiam pe ghena de gunoi si saream pana la batatorul de covoare, atarnandu-ma in zbor de acesta.

Eram pe atunci o mare incapatanata si am ramas neschimbata.

Sariturile le exersam acasa de pe lada studioului direct pe divan. Nu exista riscul unor cazaturi dureroase, asa ca antrenamentul mi se parea extrem de amuzant. Numai ca, in timp, arcurile studioului, oricat de otelite erau ele, au inceput sa cedeze, iar mama dormea din ce in ce mai greu pe patul pe care il transformasem in saltea de sarituri. A intrat la banuieli, a pandit si m-a surprins exact in timpul unei sarituri. In consecinta , m-a tratat mai ceva decat avea sa ma trateze peste ani dna Ellen Berger, tragandu-mi o bataie demna de un lider al baietilor, cum ma credeam.

Cand s-a nascut fratele meu, Adrian, aveam 6 ani si viata s-a schimbat. Simteam nevoie sa il ocrotesc, sa ma joc cu el, ba chiar sa ii tin locul mamei cand era plecata. Asa am ajuns la alta pozna : l-am scapat pe Adrian din brate si m-am chinuit 2 ore sa il fac sa nu mai planga. Din fericire, nu s-a intamplat nimic grav, iar mama a aflat despre asta mult mai tarziu. Dar dupa atatea nazbatii stiute sau nestiute de mama, am adus-o la exasterare si m-a dus de mana la sala de gimnastica a orasului. Deci prima selectie a facut-o.. mama si nimeni nu trebuie sa uite asta. Si spun asta pentru ca s-a scris ca am fost selectionata la un sotron de un ochi de specialist care mi-a ghicit talentul. In realitate, nu am impresionat nici un technician si nu mi-a prevazut nimeni un viitor in gimnastica, totul datorandu-se mamei mele, Stefania Comaneci, careia ii multumesc inca o data, public, pentru idea ei. E drept, tapiterii se puteau apuca acum de treaba, batatorul de covoare ramanea liber de acum si mama rasufla usurata cat eu treceam podul si  mergeam la sala de gimnastica in dorinta de a devein cea mai buna gimnasta de la “ Flacara” Onesti, o asociatie sportiva despre care nu auzisera nici macar onestenii care se plimbau alene prin centrul urbei vorbind despre singurul subiect posibil intr-un mic orasel de provincie – echipa de fotbal.

Asadar, copilaria mea se incheie aici , in toamna anului 1967 (si nu in primavera lui 1968 , cum s-a tot scris), cand, fiind la gradinita, am fost inscrisa si la gimnastica, Adio, copii din strada Oituz 13, adio curse de trotinete, adio joaca! Nu mai am timp pentru voi , eu trebuie sa ajung campioana!

*fragment din volumul “Victorii pentr tara mea” , in pregatire la Editura Sport-Turism