Carmen Bunaciu, bronz în 1982 la Guayaquil, își sărbătotește azi ziua de naștere. Ocazie de a povesti momente dragi, dar și inedite ale carierei și de a-și reafirma dragostea pentru apă

La capătul holului îngust, după câțiva pași pe parchetul imaculat, ochii se lipesc de un panou pe care se împletesc zeci de medalii și panglicile lor colorate. Undeva, mai sus, este cea mai prețioasă, bronzul mondial din 1982, cucerit la 200 metri spate la capătul unor peripeții demne măcar de un scurtmetraj.

 În stânga, încă o zonă, un raft cu trofee, diplome, alături alte câteva coșuri cu medalii care când sunt răscolite au clinchet de clopoței.

Carmen e reținută, modestă, deschide mai greu sipetul memoriei, dar când o face apar de acolo momente și întâmplări care definesc nu doar o carieră, ci viața întreagă. Povestite când cu umor, când cu un suspin înghițit în tăcere, o descriu pe cea care a făcut să se vorbească mai mult de înotul românesc în anii ’70-’80.

– Carmen, care e prima ta amintire legată de apă?

– Prima amintire legată de apă cred că e de pe când aveam câțiva anișori și am fost pe litoral, cu părinții și fratele meu mai mare. Existau pe atunci faimoasele fotografii în costume de marinar, cu toții lângă o bărcuță, apărem extrem de veseli și foarte bronzați. În apă, deși eram la stadiul de colac, mi-aduc aminte de minunata senzație pe care o simțeam legănată fiind de valuri și scăldată în razele soarelui.

– Ți-a fost ușor să înveți să înoți?

– Am început înotul la Sibiu, cu profesorul Nicolae Dembitschi, mi-a fost destul de ușor, mi se părea ceva special să fac sport. Un pic mai greu mi-era când trebuia să plec spre antrenament și în curtea blocului toți copiii erau adunați la joacă, veseli și relaxați. Cred că a contat enorm sprijinul părinților, care m-au susținut și motivat, uneori și cu o ciocolată sau cu păpușica mult dorită.

– Când ai știut că ți-ai dori să faci asta mereu?

– La un moment dat, pe la 12 ani, am fost convocată într-un cantonament luuuung, de 3 luni, la Mamaia. Acolo am întâlnit-o pentru prima oară pe antrenoarea Cristina Șopterian, dimineața mergeam la cursuri în Constanța, după masa la antrenament. Nu a fost ușor, dar mi-a placut foarte mult, era prima mea participare la o acțiune a lotului și mă străduiam din răsputeri, să mă antrenez cât mai bine, să învăț lucruri noi ca să progresez.

Diplomă la Cupa Speranțelor

– Ce i-ai spune unui copil căruia îi este frică de apă pentru a o învinge sau unui adult?

– Primul lucru pe care li-l spun copiilor atunci când intră prima oară în apă este că apa este prietena noastră. Eu sunt o timidă în general, dar îmi place să vorbesc cu oamenii, să le spun să încerce să fie mai relaxați, să nu se mai crispeze, să fie cât mai liberi, cât mai puțin încorsetați în relația cu apa.

– Îți mai amintești primul concurs?

– Da, a fost la Ploiești în 1969, aveam opt ani. Era la finalul lunii decembrie, abia începusem să învăț să înot de un an și am mers la acest concurs, Cupa Speranțelor olimpice. Au venit toți cei din familie acolo, în tribună. Am concurat într-o serie mai slabă cred și n-am știut ce loc am luat, iar când s-a terminat au anunțat să vină la premiere Georgescu Mihaela, Huniagy Judith și Carmen Bunaciu. Am o poză de atunci, în bocanci eram, în trening, ciufulită. Doamne, ce fericită am fost! Cred că ne-au dat doar diplome. Primul concurs și prima clasare pe podium la 50 m bras.

– Dar prima dată când ai fost la un concurs internațional?

– Am avut un concurs în Bulgaria, dar nu mai știu cum a fost, ce am făcut, știu că eram toți înnebuniți să venim cu parfumurile acelea de trandafir. Eram copil, cred că aveam zece-unsprezece ani.

Medalie prețioasă cu peripeții

– Făcând un salt și ajungând la medalia mondială de bronz la seniori de la Guayaquil, cea mai importantă din cariera ta. Are în spate o poveste plină de peripeții.

– Trebuia să pornim la aceste Mondiale prin Madrid, stăteam acolo peste noapte și apoi plecam mai departe. Eram la aeroport cu bagajele și apare o asistentă medicală: <Bunaciu și Șopterian?>. <Da, noi suntem>. <Adeverința că ați făcut vaccinul de febră galbenă?> <Păi, n-am făcut>. <Atunci nu plecați!>. Și ne-au întors de la aeroport, ne-am mai antrenat o săptămână acasă, am făcut vaccinul și apoi am pornit acolo. Am ajuns după ce ne-am oprit la Madrid la Ambasada României, cred că era acolo un bazin de 10 metri, unde am înotat.

– Când ați ajuns?

– Am ajuns duminică seara la Guayaquil, după ședința tehnică, de aceea am fost repartizată în prima serie pe culoar de margine și la 100, și la 200. Prima a fost a doua zi și a fost așa și așa pentru că nu eram obișnuită cu fusul orar și 200 a fost în ultima zi, acesta a fost norocul pentru că am avut timp să ne acomodăm, era umiditate foarte mare, eram departe de casă, numai noi două. La 200 am reușit și am suit pe podium, am sosit a treia într-o cursă în care s-a făcut record mondial.

– Ce se simte pe podium la o competiție atât de importantă, când se împlinește un vis?

– Exact îmi aduc aminte că atunci am și declarat la conferință, înainte să pornim spre podium, că simt în sfârșit că s-a împlinit un vis. Eram departe de țară, repede am fugit să dau telefon acasă, știam că ai meu erau cu sufletul la gură, dar nimeni nu răspundea (râde). Ei erau la Sibiu, spuneau că ascultau la radio și era dimineață când au anunțat, ce s-au luat în brațe și ce s-au pupat! Acum ar fi fost un live pe Facebook sau pe WhattsApp instant cu inimioare.

Prințul premia din tribună

– De-a lungul anilor ai văzut tot felul de bazine, sunt unele care ți-au plăcut mai mult?

– Mi-a plăcut foarte mult bazinul de la Los Angeles. În afară de acea atmosferă a spectatorilor, care strigau România, thank you for coming, Welcome. A fost foarte frumos bazinul de concurs. Mie îmi place foarte mult să înot la soare și acolo am avut soare din belșug, în California. Mi-a plăcut complexul la Monaco, a fost cu totul deosebit, chiar în 1985, ne-a premiat familia regală. A fost interesant că podiumul era pus chiar lângă tribună, ca să ne pună ei medaliile fără să coboare. N-au coborât ei de acolo. Era un turneu foarte frumos în Cehoslovacia, de acolo veneam cu vaze de cristal de Bohemia.

– Aveai o rutină?

– Da, o anumită încălzire, atâtea rotări cu dreptul, atâtea cu stângul, aveam un set de exerciții și ca să mă concentrez, și ca să mă liniștesc de emoții. Erau atunci walkman-uri cu căști și ascultam muzică, pop, rock.

– Ce-ți atrage atenția la un copil în prima fază și ți-ar putea da un indiciu că ar putea să aibă o carieră în acest sport?

– Felul în care plutește. La prima lecție, atunci când intram îi puneam să sufle în apă și să se țină de margine. Am mai observat o chestie, cei care învață repede să înoate au progresat mai puțin decât cei cărora le-a fost mai greu să învețe.

– Mulți ani ai comentat la Eurosport înot, cum te pregăteai pentru fiecare transmisie și dacă mai ții minte cum a fost prima transmisie?

– Da, vreo 15-16 ani. Prima transmisie au fost Campionatele Europene în bazin scurt în 1998, Sheffield, și eram cu Ștefan Alecsiu. Ne-a așezat Doina Stănescu pe amândoi și Alex Gheorghiaș m-a învățat să-mi fac în Excel o bază de date, eu le aveam pe foi. Era frumos, mi-era dor de atmosfera marilor concursuri.

– Ai comentat performanțe memorabile, e vreuna care ți-a rămas în minte?

– Da, anii de glorie ai înotului românesc, 2000-2005, cu Diana Mocanu, Beatrice Câșlaru, Camelia Potec, Răzvan Florea. Au fost ani foarte foarte buni, cu multe medalii. Apoi strălucitorul Michael Phelps!

Naber, preferatul

– Între el și Ian Thorpe, pe cine alegi?

– Michael Phelps! Era extraordinar de bine pregătit pe multe probe. Thorpe mergea doar pe liber. Phelps a contribuit din plin la ștafetă, era foarte tehnic, starturi, întoarceri magistrale, rapide, apoi mergea mult pe sub apă fără să încetinească. Are o constițuie deosebită, corpul foarte lung, brațe lungi, e puternic, musculos fără să fie globulos și foarte mobil.

– În timp e vreun sportiv pe care să-l fi admirat?

– (zâmbește) John Naber mi-a plăcut. Eu atunci treceam de la concursurile naționale spre cele internaționale și mi se părea extraordinar, cât de detașat era, saluta, îl vedeam la televizor atunci, ne trezeam noaptea și ne uitam. Era și la procedeul spate. Apoi am fost în cantonament la Long Beach în 1978, nu mai înota John. Aveam mereu probleme cu întoarcerea, nu era cea de acum, ci cea clasică, trebuia să pui mâna, să te rostogolești, iar până îmi rostogoleam eu picioarele dura ceva… Acolo am învățat întoarcerea John Naber, rămâneai cu capul afară și te întorceai ca pe o farfurie. Era mult mai simplu.

– Cum vezi înotul românesc de acum?

– E pe un trend ascendent, avem rezultate bune și la Campionatele Europene de juniori, nu doar David Popovici, care a strălucit cu medaliile și cu recordurile de acolo, dar au fost mulți sportivi care au reușit să se califice în finale și să obțină cei mai buni timpi. Sigur, evoluția lui David a fost senzațională, el practic se pregătea anul acesta pentru CE de juniori. Când a fost la întrecerile de seniori și-a făcut și baremul pentru Jocurile Olimpice, 48,30, și de acolo a perseverat, s-a antrenat și a făcut un salt de excepție, să ajungi la 47,30, o secundă în câteva luni e extraordinar. Meritul lui Robert nu poate fi diminuat pentru că el a ieșit campion european de seniori, ceea ce noi nu am avut.

– La bazin de câte ori mergi acum?

– De două-trei ori pe săptămână merg să înot, la “Lia Manoliu”, că e soare și aer, mai înot și pe la IDM, și pe la World Class.

– Ce pasiuni mai ai ?

– Colorez, am mai tricotat pentru nepoți. Muzică, merg la concerte, rock.

– Ai favoriți?

– Din garda veche, am fost la Bon Jovi, Eric Clapton, Leonard Cohen, vai, ce mi-a plăcut! Preferații mei erau Mike and the Mechanics, apoi era unul de la SuperTramp, a venit aici, m-a ajutat Andrei Partoș, îi văzusem în 1978 când am fost în America. z

O întâmplare amuzantă…

– La Mondialul din Ecuador, era gălăgie, se încuraja din tribune, eu o aveam doar pe Cristina, îi auzeam mereu vocea, parcă era un laser care ajungea la mine. Era un gard, iar ea era cocoțată acolo cu cronometru, se uita la tabelă, avea și caietul de antrenament, când s-a terminat cursa a lovit un polițist cu caietul, de fericire (râde).

…și una cu emoții

– La Universiada din 1981 printre cronometrori erau și dintre antrenorii noștri. Nu mai știu cum legasem șiretul de la trening că nu mai puteam să-l desfac și era Doina Sava, a venit și m-a ajutat, era blocat. Un amărât de bumbac, îl pusesem pe sub treningul cu România ca să păstrez căldura, până la urmă am reușit, nu am înotat cu pantaloni lungi, dar a fost cu emoții (râde).

Regretul e mai mic

Carmen s-a clasat la Jocurile Olimpice pe locul 4 la 100 m și 200 m spate la Moscova 1980 și la 100 m spate la Los Angeles 1984. 

„La Moscova a fost ultima ediție la care au participat câte trei sportivi din fiecare țară. M-au bătut trei nemțoaice, și am venit a patra și la 100, și la 200. Apoi am scăpat de ele la Los Angeles, dar n-a fost să fie. Cred eu că n-a fost să fie, n-am reușit la Jocurile Olimpice”, spunea ea. 

„A fost marele regret, acum e mai mic pentru că mi-am dat seama după un timp că totuși locul patru în lume nu e chiar atât de la îndemână”. 

Bazinul copilăriei

„Am fost la mare la un concurs, m-am oprit la Sibiu, la Baia Neptun, am cerut voie să intru, să văd bazinul”, povestește Carmen un episod din vara aceasta. „Nu pot să trec prin Sibiu fără să-l văd sau să nu-l sun pe antrenorul meu, Nicolae Dembitschi, care face 80 de ani anul acesta. După ce au sunat, am obținut permisiunea să intru”. 

„Am făcut o poză lângă scara pe care am intrat prima oară în bazin. Are 20 de metri și două rânduri de trepte, un leu, curgea apă din gura lui. Aceea a fost prima lecție, să intrăm pe trepte și antrenorul ne aștepta în apă să sărim, iar mama era la balcon, avea emoții”, completează ea istoria. 

„Așa cum fără apă nu ar exista viață pe Pământ, tot așa cred că și mie mi-ar fi foarte greu să mă simt bine fără să mă mișc în apă mai mult de câteva zile. E mediul în care mă relaxez și mă refac mai rapid, după zile mai grele, după drumuri mai lungi sau când vreau să găsesc o rezolvare unor dileme”- Carmen Bunaciu

„Mi-a plăcut foarte mult un tricou văzut mai demult: “INSTANT SWIMMER, JUST ADD WATER”, cam așa sunt eu și acum”- Carmen Bunaciu

CV Carmen Bunaciu
S-a născut pe 15 septembrie 1961 la Sibiu 
Cluburi: CSS Sibiu 1968-1974, Dinamo București 1974-1986 
Campionate Mondiale: Guayaquil 1982 – bronz 200 m spate 
Campionate Europene: Jonkoping 1977 – bronz 200 m spate, Split 1981 – bronz 100 m spate, Roma 1983 – bronz 100 m spate 
Universiade: Ciudad de Mexico 1979 – aur 100 m spate, 200 m spate, București 1981 – aur 100 m spate, 200 m spate, argint 4×100 m mixt, bronz 100 m fluture, Edmonton 1983 – argint 100 m spate, 200 m spate, Kobe 1985 – aur 100 m spate, bronz 200 m spate

Articol de Luminița Paul – Publicat miercuri, 15 septembrie 2021 13:55 / Actualizat miercuri, 15 septembrie 2021 17:46

https://www.gsp.ro/sporturi/altele/carmen-bunaciu-prima-medaliata-mondiala-din-natatia-romaneasca-implineste-astazi-60-de-ani-nu-te-crispa-apa-e-prietena-641838.html

Aneta Pătrăşcoiu este sportiva care a adus prima medalie olimpică din nataţia românească. A câştigat bronzul la 200 de metri spate la Los Angeles.

Aneta Pătrăşcoiu a câştigat prima medalie olimpică a României la înot! Început fulminant de carieră

S-a născut pe 17 octombrie 1967 la Baia Mare. La vârsta de 9 ani a început să practice înotul la Clubul Municipal din oraş sub îndrumarea antrenorului emerit Gheorghe Demeca.

Cariera ei a început foarte puternic, reuşind să câştige primul titlu naţional la vârsta de 14 ani, iar performanţele au continuat să vină şi pe plan internaţional, deşi avea o vârstă fragedă.

În anul 1984, când avea 16 ani, a participat la prima ediţie a Jocurilor Olimpice din carieră: Los Angeles 1984. Anca, aşa cum este cunoscută de prieteni, reuşea la acea ediţie să obţină prima medalie olimpică din istoria nataţiei româneşti.

Bronz olimpic la vârsta de 16 ani!

Se întâmpla în proba de 200 de metri spate. A prins al 7-lea timp în serii, însă asta nu a oprit-o să viseze la medalie. Şi la finalul cursei, Anca Pătrăşcoiu a oprit cronometrul la 2:13.29, cu care a luat bronzul.

Anca Pătrăşcoiu a fost devansată în acea finală de olandeza Jolanda de Rover şi Amy White, din Statele Unite. În acea finală a participat şi Carmen Bunaciu, românca încheind finala pe locul 7.

A participat la două ediţii ale Jocurilor Olimpice!

La aceeaşi ediţie a Jocurilor Olimpice, Anca Pătrăşcoiu a participat şi în proba de 100 de metri spate unde a venit foarte aproape de podium, reuşind să încheie pe locul 5.

Patru ani mai târziu, Aneta Pătrăşcoiu a participat la Jocurile Olimpice de la Seul. A prins o nouă finală în proba de 100 de metri spate, pe care a încheiat-o pe locul 7.

În 1987 a reuşit să obţină o medalie de argint la Campionatele Europene de Nataţie în proba de patru x 200 de metri liber, iar în acelaşi an la Universiada de la Zagreb a bifat patru medalii: două de aur şi două de argint.

“Eu nu am ales nataţia, ea m-a ales pe mine”

S-a retras devreme din activitatea competiţională, în anul 1990. Anca Pătrăşcoiu avea 23 de ani. Imediat după retragere a devenit antrenor de înot şi a primit titlul de Maestru Emerit al Sportului.

Anca Pătrăşcoiu a spus într-un interviu că nu ştie dacă ar fi ales vreun alt sport dacă nu mergea la înot: “Eu nu am ales nataţia, ea m-a ales pe mine. Toți elevii din clasele 1-4 mergeau la cursul de inițiere când s-a deschis bazinul în Baia Mare, iar eu aveam nouă ani atunci. Chiar nu știu dacă mi-ar fi plăcut altceva”, a spus medaliata olimpică.

• 16 ani avea Anca Pătrăşcoiu când a câştigat medalia de bronz la Los Angeles
• 53 de ani are Anca Pătrăşcoiu

Aneta Pătrăşcoiu a câştigat prima medalie olimpică a României la înot: “Nataţia m-a ales pe mine!”

Robert Glință este înotătorul care a scris istorie pentru România, după ce a cucerit recent medalia de aur în proba de 100 metri spate, la Campionatele Europene de nataţie de la Budapesta. Performanța sa este cu atât mai lăudabilă cu cât vine după un an de pandemie, în care piscinele au fost închise pentru o perioadă. Sportivul a povestit luni seara la Digi24 cum a reușit să se antreneze „pe uscat”, în condițiile în care bazinele aveau lacătul pus: a simulat înotul pe o sanie specială. Și-a împlinit însă visul după ani de muncă și sacrificii, inclusiv de suferință fizică. Și a demonstrat că se poate, iar următoarea țintă fixată sunt Jocurile Olimpice de la Tokyo, de unde speră să revină tot cu aur.

La 24 de ani, Robert Glință este nu numai un sportiv de excepție, ci și un tânăr atrăgător și totodată un bun povestitor. Impresionează prin fluența vorbirii, dar mai ales prin maturitatea gândirii. Poate că nu întâmplător este atras de psihologie. Știe exact ce are de făcut. Pe cont propriu de la 16 ani, este foarte disciplinat cu rutina zilnică a vieții de sportiv. Invitat inițial la Digi24 de la ora 22:00, a spus că ar fi mult prea târziu pentru el, așa că a preferat să vină în emisiune cu o oră mai devreme. Povestea de înotător al lui Robert Glință începe la 9 ani, cu un  mic incident: a avut o experiență neplăcută într-o piscină a unui hotel, în timp ce era în concediu cu părinții, iar aceștia au decis că e timpul să învețe să se descurce în apă. Așa a intrat înotul în viața sa. Acum, la 24 de ani, Robert Glință are nu mai puțin de 90 de recorduri în palmares. Numai la Budapesta, a depășit de 3 ori recordul național la 100 de metri spate. La fiecare dintre etapele de calificare, obținea un rezultat și mai bun. În afară de aur, de la Campionatele Europene Robert Glință s-a întors și cu o medalie de argint, la 50 de metri spate. „Resurse în rezervor”, strategia pentru aur Robert Glință spune că și-a concentrat pregătirea, anul trecut și anul acesta, pe proba de 100 de metri, aceasta fiind proba olimpică la care s-a calificat. Consideră că medalia de argint cucerită la 50 de metri spate este un rezultat „satisfăcător”, chiar dacă nu s-a apropiat de recordul personal și recordul național. „Însă proba de 100 de metri am abordat-o foarte bine. Am știut că până la lupta pentru medalie, am de trecut de o serie de calificări și de semifinale și am încercat să plec cât mai rezervat. Mă bucur, totuși, că am reușit să cobor sub timpul meu de record personal și național încă din seria de calificări. Dar am știut că încă mai am resurse în rezervor ca să continui să îmbunătățesc performanța din calificări și în semifinale. Din punct de vedere tactic, am abordat proba destul de slab, în sensul că am rămas fără resurse pe final din cauza primei lungimi de bazin, pe care am forțat-o un pic prea tare, și astfel, după rezultatul din semifinale, am știut exact tactica pe care trebuie să o am în vedere în finala care va urma la 24 de ore după semifinală”, a povestit Robert Glință cum a reușit să ajungă primul înotător român medaliat cu aur. „Sunt multe sute, chiar mii de ore de antrenament pentru a reuși să ajung la această performanță, dar există antrenament și din punct de vedere tactic, de abordare a probei. Dozarea efortului este foarte importantă. Proba de 100 de metri este probă de sprint, dar nu de sprint pur – aceea este proba de 50 de metri – și este foarte importantă dozarea efortului”, a explicat Robert Glință. A dat și un exemplu: concurentul din Grecia, pe prima lungime de bazin, a întors detașat înaintea tuturor și nu a mai avut resurse pe final. „Eu am încercat să plec foarte calculat și rezervat, să am resurse necesare, pentru că știam că va fi o cursă foarte strânsă și am vrut să am ‘gazul’ necesar ca pe ultimii metri să pot să împing”, a relatat înotătorul.  Robert Glință spune că secretul unei curse de succes este dozarea efortului Foto: Instagram Robert Glință: „Am învățat prin foarte multe eșecuri” Robert a înotat la Budapesta 100 de metri spate în 52 de secunde și 88 de sutimi. Când înoți pe spate, la probă de viteză, nu poți vedea ce fac și unde sunt competitorii, privirea este îndreptată undeva în sus, iar concentrarea trebuie să fie pe propria persoană. „Am avut și momente când mă preocupa prea mult ceea ce se întâmpla în stânga și-n dreapta și pierdeam din vedere ceea ce aveam eu de făcut ca să obțin cel mai bun rezultat de care eram capabil la momentul respectiv. Am învățat de-a lungul timpului prin foarte multe eșecuri, pentru că aceste medalii vin la pachet cu foarte multă experiență în spate”, a mărturisit sportivul.

Robert Glință spune că studiază ulterior pe video fiecare cursă, pentru că sunt foarte multe lucruri de învățat. „Este vorba de a suprapune senzațiile  pe care eu le-am trăit din interiorul probei cu ceea ce s-a văzut în exterior. Și vine și antrenorul, care îmi spune, prin ochiul lui pe care îl are format de-a lungul experienței de antrenor, ce a observat el. Și există un feedback foarte constructiv pentru a căuta lucrurile pe care le-am putea îmbunătăți”, a explicat Robert Glință. Robert Glință, despre „urmașul” său: David Popovici, un caracter demn de admirat Așa a ajuns cel mai rapid înotător din România la 100 de metri spate și primul bărbat din România care câștigă un titlu european. „Este un sentiment special, cu siguranță, e deosebit, mă bucur că am spart gheața și sper ca în continuare, după mine, o să curgă cu mai multe titluri de campioni europeni, cu mine sau îl dau ca exemplu pe David Popovici, calificat la JO la vârsta de 16 ani, a spulberat recordul național de seniori la vârsta de 16 ani la proba de 100 de metri liber, este un caracter demn de admirat și cred că este setat pentru succes și are toate șansele să ajungă și el cel puțin la același nivel la care am ajuns și eu, pe cea mai înaltă treaptă a podiumului european. Rezultatul acesta sper că nu m-a făcut numai pe mine mândru, sper să inspire mai mulți înotători să adopte această cale a performanței, care este destul de îngustă, dar trecând peste obstacole, se vede că merită”, spune Robert Glință. „S-a întâmplat treptat, de-a lungul timpului am început să devin din ce în ce mai bun, am realizat pe parcurs că nu este de neglijat această carieră pe care o pot avea în natație și că potențialul meu de asemenea nu este de neglijat și ușor, ușor am început să tratez calea aceasta a performanței din ce în ce mai serios, până am ajuns în momentul de față să mă dedic 110 la sută, aș spune, pentru că este tot ceea ce fac și toată energia și interesul și dedicarea mea merge către performanță”, a explicat Robert Glință, întrebat când și-a dat seama că înotul este ceea ce îl definește. Un moment-cheie a fost însă atunci când, la 16 ani, a câștigat medalia de bronz la 100 de metri spate la o competiție importantă de juniori, Festivalul olimpic al tineretului european. „Atunci a fost momentul consacrator, când am hotărât să mă dedic 100 la sută”, a spus Robert Glință.

„Am fost un copil ambițios, datorită educației”

De la 16 ani, Robert locuiește singur, gătește singur, își are de grijă singur și face performanță. La ediția precedentă a Jocurilor Olimpice, la doar 19 ani, s-a calificat în finală. Robert Glință a explicat că atunci când ești mic, înoți toate stilurile până când la un moment dat, unul se va detașa și „procedeul te alege pe tine”. Depinde de propriul tău stil, de propria ta poziție pe apă, de propria eficiență. Antrenorul său, de pildă, a fost impresionat de alunecarea sa pe apă. „Pluteam ușor la suprafață și mă deplasam cu o eficiență foarte mare și cu un efort foarte mic. Eram o așchie, aveam trăsături bune, un copil cu potențial de performanță. Am fost întotdeauna un copil foarte ambițios și datorită educației primite de la părinții mei, amândoi sportivi”, a povestit Robert Glință. Înainte să facă înot, a făcut karate și a mers la fotbal pentru un timp. Avea multă energie, iar tatăl său voia să i-o canalizeze către un sport.

Ce mănâncă un înotător de performanță

Tatăl său este, de altfel, și în staff-ul său tehnic, este antrenorul de pregătire fizică al lui Robert. Echipa este formată din antrenor, preparator fizic, fiziolog, doi psihologi și nutriționist. Ca sportiv de performanță, Robert face analize de sânge pentru a vedea care sunt parametrii organismului înainte de efort, când este odihnit, și după efort, și care este capacitatea de recuperare a organismului între tipurile de efort. „Aceste date ne ajută cum să structurăm pregătirea și să vedem care este trendul ascendent al performanței”, a explicat înotătorul.

Robert Glință se ocupă personal de alimentația sa

De foarte mult timp, Robert se ocupă singur de propria alimentație, dar are nevoie să se consulte cu un nutriționist pentru a afla mai multe informații și pentru a-și structura mai bine programul alimentar. Obiectivul este de a avea resursele necesare pentru a face față efortului – de antrenament sau de competiție, pentru că sunt două tipuri de energie necesară. În antrenament, efortul este foarte mare, intensitatea foarte mare și este nevoie de un volum caloric și de o energie pe măsură, de aceea este un meniu mai bogat în carbohidrați, proteine, fibre, vitamine și multiminerale. În schimb, în timpul competiției trebuie redus aportul glucidic, al carbohidraților, pentru a nu ajunge la un surplus de greutate, pentru că orice sută de grame ar fi purtată degeaba în apă de înotător. E adevărat că în timpul competiției există perioade foarte scurte de efort foarte intens, însă nu este necesară aceeași ardere calorică precum în timpul unei pregătiri intense, a explicat Robert Glință.

Când medicul îți spune: 3 luni obligatoriu repaus

Robert se trezește la 7:30 în fiecare dimineață, o oră „foarte rentabilă” față de experiențe anterioare, când se trezea la 5:00-6:00, iar la 7:00 era în bazine cu apă foarte rece. Era o barieră psihologică destul de greu de depășit, dar care l-a încărcat de experiență. Acum, antrenamentul în apă începe la ora 9:00, la baza din Izvorani, durează două ore, după care se întoarce acasă și se ocupă de alimentație și de odihnă. Apoi, de la ora 15:00 începe al doilea antrenament, durează tot două ore, fie în bazinul de înot, fie în sala de forță. Înapoi acasă, din nou alimentație și odihnă, plus activități uzuale. Duminica este întotdeauna zi de repaus și odihnă, iar somnul are prioritate. „Întotdeauna încerc să-mi ascult organismul, pentru că îmi zice exact de ce are nevoie. Somnul este crucial pentru a face față nivelului de efort intens la care este supus organismul. Am trecut și printr-o perioadă de supra-antrenament și a fost foarte dificil de gestionat din foarte multe puncte de vedere, și fizic, și psihic, pentru că au apărut niște dereglări hormonale, cam tot organismul a fost dat peste cap și oricât de mult îmi doream eu să continui să fac antrenamente, mai tare mă adânceam în această prăpastie. Iar verdictul medicilor de specialitate a fost: repaus pentru o perioadă de minimum trei luni, pentru a lăsa loc organismului să se refacă. De atunci am învățat să o las mai moale atunci când intru în această suprasolicitare și mă bucur că am ajuns să lucrez cu oameni care țin cont și de feedback-ul pe care eu îl am de oferit în antrenamente și în competiții”, a povestit Robert Glință.

Cum sunt gestionate emoțiile

Robert Glință se pregătește, pe de altă parte, să devină psiholog. „Psihologul pe mine m-a ajutat foarte mult, mai ales în ultimii doi ani de zile. Psihologul are calitatea de îndrumare sau de ridicare la suprafață a unor factori benefici sau perturbatori și în pregătire, dar mai ales în competiție. M-a ajutat foarte mult să gestionez presiunea și stresul din competiție. Odată ce te pierzi pe tine din vedere și ai în vedere mai mult ceea ce se petrece cu ceilalți (competitori), îți pierzi din vedere propria ta performanță și ceea ce ai de făcut. La competițiile foarte mari, toată lumea vine extrem de pregătită, sunt mastodonții, sunt americanii, sunt rușii, sunt australienii și chinezii, care vin cu niște performanțe uluitoare, și odată ce te vezi și pe tine acolo, cu siguranță te copleșește și o emoție puternică și oricât de pregătit ar veni din punct de vedere fizic sau mental la acea competiție, stresul și presiunea pot fi copleșitoare pentru mulți. Rolul unui psiholog este de stabilizare a mentalului și a părții emoționale din competiție”, a arătat Robert Glință.

Durerile unui sportiv. „Am avut momente în care am vomitat după efortul unei curse” Antrenamentul unui înotător prespune pregătire specifică în apă, dar și pregătire fizică pe uscat, pentru a căpăta capacitate de rezistență la efort intens. Există însă și multă durere fizică în cazul unui sportiv de performanță. „E vorba, practic, în fiecare zi, de depășirea propriilor bariere. Durerea fizică este la ordinea zilei. Așa ne clădim, este o durere constructivă – nu este vorba de luxații sau de leziuni. Mulțumesc lui Dumnezeu, am fost ferit de accidente. Dar antrenamentele se duc de multe ori până în pragul efortului intens, al durerii. E vorba de rezistență și capacitate de rezistență la un efort foarte intens. Frecvența cardiacă poate trece și de 200 de bătăi pe minut, poate sta în pragul acesta pentru o durată destul de lungă. 20 de secunde la o frecvență cardiacă de peste 200 de bătăi pe minut ți se par că durează foarte, foarte mult”, a relatat Robert Glință. Pregătirea fizică „pe uscat” este foarte importantă pentru un înotător Foto: Instagram Robert Glință „După orice probă înotată, în funcție de distanță, se acumulează o uriașă cantitate de acid lactic în musculatură și aceea este o durere destul de acută. Am avut momente în care după o anumită probă am și vomitat după efortul unei curse înotate la nivel maximal, din cauza acumulării de acid lactic. Asta a fost reacția normală a organismului la tipul de efort la care l-am supus”, a explicat Robert Glință. „Pentru mine, aceste medalii sunt o confirmare a pregătirii acumulate de-a lungul a 15 ani și a efortului depus pentru a încerca să-mi depășesc aceste limite și bariere ca să ajung în top și lucrurile pe care le-am câștigat cu siguranță fac ca tot acest parcurs al performanței să se merite cu desăvârșire”, a arătat Robert Glință ce îl motivează să continue acest regim de viață oarecum spartan.

Antrenament pe „sanie” în pandemie

Când, odată cu pandemia, bazinele s-au închis, Robert a mers la casa tatălui său, lângă Pitești, la Valea Ursului. „Am avut privilegiul să stau în aceeași casă cu propriul meu antrenor, așa că am avut parte de pregătire fizică pe uscat la un nivel destul de ridicat. Chiar dacă n-am mai avut acces la un bazin de înot, am încercat să ne continuăm pregătirea și să ne îmbunătățim anumite capacități. Am avut și un simulator pus la dispoziție de Federație. Era ca un fel de sanie pe șine, cu două cabluri, pe care stăteam ori pe burtă, ori pe spate și simulam practic mișcările brațelor în apă. La picioare n-aveam cum. Erau cabluri care aveau la final niște palmare ca să simuleze cumva în palmă presiunea de care aveai parte în apă. A durat cam două luni de zile, dar cel mai mult am avut de câștigat prin pregătirea fizică pe uscat în afara simulatorului – alergări, alergări în pantă, care au foarte dureroase, am găsit niște greutăți cu care să facem hipertrofie musculară, să continuăm antrenarea musculaturii. Și după ce s-au deschis bazinele de înot, am intrat în bazin cu o capacitate aerobă foarte bună, chiar am avut de câștigat, am avut antrenamente de anduranță și chiar mi-a fost foarte ușor să suport din punct de vedere respirator și cardiovascular, astfel încât nu mi-a luat mult să ajung la nivelul la care am fost înainte de începerea lockdown-ului”, a detaliat Robert Glință.

Cu ochii pe aurul olimpic: „Simt că încă există potențial în mine” Robert Glință are pe brațul drept, deasupra cotului, un tatuaj cu cercurile olimpice. Și l-a făcut în 2018. „Atunci m-am gândit să mi le tatuez, cred că acela a fost momentul în care am realizat cu desăvârșire cât de importante au fost totuși performanțele din 2016, faptul că am putut să mă calific într-o finală olimpică la 19 ani. Și este un factor de motivație. Am vrut să fie la vedere, să fie sursă de inspirație pentru a continua și pentru a nu neglija acea performanță, pentru că simt că potențial în mine încă există și vreau să dovedesc că sunt capabil de mai mult. Vreau să mă surprind și pe mine de cât de mult sunt capabil”, a explicat Robert Glință. „Sincer, eu mă antrenez în fiecare zi cu gândul numai la medalia de aur (la JO de la Tokyo – n.r.). Chiar dacă va fi o competiție foarte puternică și aurul este foarte greu de atins, numai antrenându-mă cu gândul la medalia de aur mă face să fiu cea mai bună versiune a mea în fiecare zi și să dau tot ce am mai bun, să obțin cel mai bun rezultat de care voi fi eu capabil la momentul respectiv, oricare va fi acela”, a mărturisit campionul european. Robert Glință și-a tatuat cercurile olimpice pe braț ca să-l motiveze în pregătire Foto Facebook Robert Glință Dintre concurenții redutabili pe care îi are l-a menționat pe actualul campion olimpic, Ryan Murphy, mai sunt doi ruși „extraordinar de buni”, unul dintre ei a câștigat proba de 50 de metri spate cu record mondial acum, la Campionatele Europene, un chinez care este la o sutime de secundă de recordul mondial al americanului. „Bătălia este foarte puternică și cred că tocmai asta mă face și pe mine să le țin piept pretendenților la medalia de aur sau măcar să încerc să fac tot ce îmi stă mie în putere”, a spus Robert Glință la Digi24.

https://www.digi24.ro/stiri/sport/secretul-lui-robert-glinta-inotatorul-de-aur-al-romaniei-cum-s-a-antrenat-pe-uscat-in-pandemie-cand-bazinele-erau-inchise-1540401